Pacatele injuraturilor

PĂCATUL ÎNJURĂTURILOR

Asistam cândva la un fapt deosebit de grav. Niste părinti foarte tineri se amuzau de copilasul lor care avea 4 ani, si pe care îl învătaseră să dea diavolului, să înjure. Copilul vorbind gângav, când înjura părea atât de amuzant, încât producea râsete celor care-l ascultau. Câtă inresponsabilitate la acei părinti! în loc să-l învete pe copil a se feri să pomenească numele satanei, deoarece numele satanei este cel mai nociv nume, ei dimpotrivă, indirect si involuntar, îi faceau cel mai mare rău copilului. De asemenea am observat acest obicei rău la foarte multi oameni: să înjure, să dea diavolului orice lucru, să dea diavolului casa, masa, animalele, copiii, hainele, gospodăria, tot ce le apare în fată. Dând diavolului pe cineva sau ceva, tu îi doresti răul. În loc să zici să fie al lui Dumnezeu lucrul respectiv, adică să aibă parte de Dumnezeu, tu însuti îl închini satanei. O foarte mare iresponsabilitate există la cei care înjură si pomenesc numele satanei! Numele diavolului contine cel mai mare rău, o puternică doză de energie negativă, contine râul în sine, contine pe diavol care este izvorul răului. Or, cel care rosteste zilnic numele diavolului nu face altceva decât să-l cheme pe satana în sufletul, în inima si mintea lui. Trebuie să alegem: ori chemăm pe Dumnezeu zilnic prin rugăciune si prin pomenirea Numelui Său; care este izvorul binelui, binele în sine si pozitivul prin excelentă, ori pe satana cu tot răul lui. Vom da răspuns în ziua Judecătii pentru fiecare cuvânt pe care 1-am rostit în viată (Matei 12, 36). Să ne ferim în toată viata noastră a spune cuvinte rele si dimpotrivă, să rostim cât mai multe cuvinte ziditoare de suflet după cuvântul Sântului Pavel care spune: „Din gura noastră să nu iasă nici un cuvânt rău, ci numai ce este bun, spre zidirea cea de trebuintă, ca să dea har celor ce ascultă" (Efes. 4, 29).

PĂCATUL NECREDINTEI

Foarte multi oameni, datorită unor mari necazuri pe care le au în viată si lipsei de experientă si practică bisericească, cad în necredintă sau, mai mult, unii chiar ajung la sinucidere. Pentru o persoană care nu crede în existenta lui Dumnezeu, viata nu are sens. Este foarte greu când cineva excelează în această atitudine de respingere a bunătătii divine. Sunt momente si momente în viată. Ispita satanei îi împinge pe unii să nu mai creadă în Dumnezeu. Bine ar fi să se întoarcă, să-i lumineze Dumnezeu si să-si observe păcatul. Bunul Dumnezeu, în orice moment, ca un părinte asteaptă să ne întoarcem si să-i recunoastem paternitatea. Cei care îmbătrânesc în necredintă sunt de compătimit. Credinta este un reazem, un sprijin, o sperantă, un ajutor efectiv pe care-1 simti doar dacă nu-i alterată simtirea, este un sens al vietii noastre pământesti. Ce rost ar mai avea viata noastră, ce rost ar mai avea ratiunea noastră care ne face să fim stăpânitori ai acestei lumi dacă nu credem în Dumnezeu?! Necredinta în Dumnezeu este o autoîntunecare, o autoîndobitocire. Animalul nu are minte, însă omul o are si nu o valorifică cum spune psalmistul David: „Omul, în cinste fiind, n-a priceput si s-a alăturat dobitoaceler celor fără de minte" (Ps. 48, 12). Aceasta este dorinta lui să se asemene animalelor celor care nu au minte. Toată viata trebuie să luptăm cu gândul ce ne vine referitor la necredinta în Dumnezeu si să-l alungăm. La acest păcat al necredintei ajung cei ce nu au o educatie religioasă din copilărie, cei care nu au un exemplu de credintă în familie (părinti necredinciosi sau indiferenti), cei care nu au nici o tangentă cu Tainele Bisericii etc.

Curatia prin post

A vorbi despre post si chiar a-i da o definitie pare foarte simplu deoarece postul este cunoscut in toata lumea, in toate traditiile si culturile lumii. Stim, de asemenea, ca se refera la un anumit set de reguli restrictive din punct de vedere, mai ales alimentar.

Iata in ce fel au inteles si au definit postul unii dintre cei mai mari asceti ai crestinismului, de la care ni s-au pastrat fie cuvinte de invatatura, fie simple sfaturi sau cugetari sub forma de sentinte:

"Fratilor, imbuibarea pantecelui este maica desfranarii, iar postul si infranarea este bogatia sufletului; deci aceasta sa ne silim sa o castigam cu smerita intelepciune, pazindu-ne de mandrie, placere si lauda oamenilor care este maica tuturor rautatilor."

"Fiilor, bine este a-l satura pe cel sarac si flamand si asa sa postesti."

"A intrebat avva Iosif pe avva Pimen cum trebuie a posti. I-a zis avva Pimen lui: eu voiesc ca cel ce mananca in fiecare zi, cate putin sa manance, ca sa nu se sature..."

"Acolo e adevarata sarbatoare, acolo unde e mantuirea sufletelor, unde e pace si intelegere, unde e alungat orice gand lumesc, unde e izgonit strigatul, zgomotul, umbletele bucatarilor, taierile de animale; unde in locul acelora salasluieste linistea, pacea, dragostea, bucuria, bunatatea si alte nenumarate bunatati ... Postul este hrana sufletului; si, dupa cum hrana trupeasca ingrasa trupul, tot asa si postul face mai puternic sufletul, il face mai usor, ii da aripi, il face sa stea la inaltime, sa se gandeasca la cele de sus si sa se ridice mai presus de placerile si dulcetile acestei vieti."

Desi exemplele pot continua, ne oprim la aceste cateva cugetari alese dupa un singur criteriu: in cuvinte putine si simple, autorii lor surprind problema postului in profunzime. Plecand de la acestea, va invit sa incercam foarte pe scurt - sa intelegem care este continutul si sensul postului, in general.

Dupa cum am semnalat deja si dupa acum constatam din spusele sfintilor citati, avem impresia ca postul se refera, mai ales, la mancare sau asa cum intelegem foarte multi dintre noi, numai la mancare. Doresc sa afirm dintru inceput ca postul nu poate fi limitat la mancare, ci are un aspect material si un aspect spiritual, el reprezentand un mijloc si o cale de desavarsire a omului, care este si trupesc, dar si sufletesc. Din punct de vedere material, se refera, intr-adevar la hrana omului si, in general, la "miscarea trupului", iar din punct de vedere spiritual la hrana sufltului si la miscarea sufletului, avand in vedere desavarsirea trupeasca si sufleteasca.

De asemenea, subliniez faptul ca postul nu a intervenit in viata omului dupa caderea in pacat, ci a fost dintre inceput o dimensiune ontologica a omului si, in consecinta, nu trebuie raportat la caderea omului, ci la desavarsirea lui. Ce inseamna acestea? Ca omul a fost creat de Dumnezeu trup si suflet intr-o stare de desavarsire relativa, cu posibilitatea de a ajunge la desavarsirea absoluta, dupa har, prin lucrare, prin efort personal. Desavarsirea la care era chemat omul, subliniata de Scriptura prin sintagma "dupa asemenarea cu Dumnezeu"(Facerea 1, 26) viza atat trupul cat si sufletul, care erau in armonie, lucrand impreuna, neantagonist. Asadar, daca partea spirituala a omului era prin fire inclinata spre comuniunea cu Dumnezeu, fiind rationala, partea trupeasca, materiala a omului colabora cu acesta prin intermediul simturilor carem prin supunere de bunavoie fata de voia dumnezeiasca si prin renuntare, prin jertfa, urmau sa fie eliberate si ele (simturile) de greutatea materiei si spiritualizate, conducandu-l pe om la comuniunea cu Dumnezeu. Comuniunea cu Dumnezeu putea fi deci realizata atat in plan material, cat si in plan spiritual.

Datorita faptului ca desavarsirea tinea de libertatea omului si de efortul lui personal, Dumnezeu l-a supus unui test, unei incercari, in fata careia sa-si poata exercita libertatea: l-a asezat in rai, spunandu-i: "Iata, va dau toata iarba, ce face samanta, de pe toata fata pamantului si tot pomul, ce are rod cu samanta intr-insul. Acestea vor fi hrana voastra" (Facerea 1,29) si "Din toti pomii din rai poti sa mananci . Iar din pomul cinostintei binelui si raului sa nu mananci, caci, in ziua in care vei manca din el, vei muri negresit!"(Facerea 2,16-17). Asa cum era creat , in starea edenica, omul apare ca o persoana flamanda si insetata, iar raiul, universul, ca o masa bogata, din care urma sa se infrupte in anumite conditii, stabilite de Creator si pe care el le putea respecta sau nu, fiind liber deplin. Deci, viata era data de Dumnezeu, iar hrana este oermisa si mentinerii acesteia (vietii), insa nu e datatoare de viata. Omul trebuia sa fie contient si convins de aceasta si prin renuntare sa transofrme foamea si setea materiala intr-o foame si sete spirituala - dupa Dumnezeu, urmad a trai in Imparatia lui Dumnezeu ca ingerii din ceruri, unde nu se mananca, nu se bea. Insa, omul s-a inselat gandind ca prin mancare poate sa ajunga asemenea lui Dumnezeu - "in ziua in care veti manca din el (pomul cunostintei binelui si raului) vi se vor deschide ochii si veti fi ca Dumnezeu, cunoscand binele si raul" (Facerea 3,5) si nu prin ascultare si renuntare de bunvoie. Cu alte cuvinte, omul nu l-a mai vazut pe Dumnezeu ca singurul izvor al vietii, inlocuindu-l cu ceva din ordinea creatului, cu mancarea. Aceasta logica inoculata de diavol va fi dezmintita de Dumnezeu, Care i-a hranit pe iudei in chip minunat in pustie: "Te-a smerit si te-a pedepsit cu foamea si te-a hranit cu mana ... ca sa-ti arate ca nu numai cu paine traieste omul, ci cu tot cuvantul ce iese din gura Domnului" (Deuteronomul 8,3) si de Hristos, confruntat cu foamea si cu setea materiala si ispitit de diavol cu aceeasi logica a lui, aratand falsitatea acestuia:"Nu numai cu paine va trai omul, ci cu tot cuvantul care iese din gura lui Dumnezeu" (Matei 4,4).

Deci, daca in rai postul consta in primirea cu bucurie si cu multumire din cele ingaduite de Dumnezeu, si avea menirea de a-l spiritualiza pe om si de a-l conduce la comuniunea deplina cu Dumnezeu, el va avea acelasi rol si dupa caderea in pacat , cu o singura diferenta: in urma pacatului, omul a dobandit o si mai mare pondere materiala, devenind carnal, inclinat spre placere, spre patima si in consecinta, postul va avea menirea de a converti patimile in acte creatoare, spirituale. Din acest motiv, revenind la ideea initiala si la afirmatiile Sfintilor Parinti citati, postul alimentar este doar prima etapa, dupa care urmeaza cel spiritual si deprinderea virtutiilor. Una din cantarile bisericesti din Postul Mare spune: "De bucate postind, suflete al meu, si de pofte necuratandu-te, in desert te lauzi cu mancarea; ca de nu ti se va face tie pricina de indreptare, ca un mincinos vei fi urat de Dumnezeu si demonilor cei mai rai te vei asemana, care niciodata nu mananca. Deci, cauta sa nu faci netrebnic postul pacatuind; ci nemiscat sa ramai spre poruncile cele fara cale, parandu-ti ca stai inaintea Mantuitorului Celui Ce s-a rastignit si mai ales, ca te rastignesti impreuna cu Cel Ce s-a rastignit pentru tine, strigand catre El: "Pomeneste-ma, Doamne, cand vei veni intru Imparatia Ta".

De aceea, putem concluziona ca postul este renuntarea, de bunavoie, a omului la placeri si primirea cu multumire si cu bucurie a tot ceea ce-i da Dumnezeu in viata, avand ca motivatie dragostea de Dumnezeu Care-l vrea curat si neprihanit.

Sfintii marturisitori de la Aiud

Minunile sfintilor închisorilor ne arată că aceşti robi ai lui Hristos au fost răsplătiţi pentru pătimirile lor, avănd puterea de a-I ajuta pe cei bolnavi şi necăjiţi. Vestea despre ele s-a răspîndit în toată ţara noastră, şi chiar în afara ei. Oare cîţi dintre noi sunt în stare în ziua de azi să facă aceleaşi sacrificii şi să moară pentru Hristos, să urce pe crucea Golgotei din închisorile comuniste? Noi muncim oare numai pentru trupul acesta muritor şi trecător? Oare nu muncim numai pentru desfătarea,comoditatea şi bunăstarea noastră?

    Din păcate acesta este un mare adevăr, ne lăsăm furaţi de valul vietii, dacă totul merge bine suntem mulţumiţi, dacă totul merge într-o direcţie greşită, ne lasăm şi noi conduşi în aceea direcţie.Însă nu trebuie să uităm un lucru, noi trăim pe acest pămînt, nu e al nostru, Dumnezeu ne-a dat acest pămînt, Dumnezeu ne-a creat din iubire, şi ne-A aşezat pe pămînt după căderea din Rai. Tocmai acest lucru noi nu îl înţelegem, însă la sfinţi nu este aşa, au cunoscut că viaţa aceasta de pe pămînt este deşărtăciune şi trecătoare dacă nu este unită cu Dumnezeu, care este scopul final al călatoriei noastre în această viaţă. Avem un Valeriu Gafencu care în închisoare a înţeles ca Dumnezeu este comoara lui ceea mai de preţ, a înţeles că iubirea vine de sus de la Creatorul şi trebuie împărtăşită cu toţi camarazii de celulă şi de suferinţă. Şi-a asumat crucea suferinţei, a luat jugul lui Hristos care este uşor, a dus o viaţă neîncetată în post şi rugaciune.Veţi spune că în închisoare este cu neputinţă să te rogi, să posteşti, însă Hristos ne învaţă un lucru colosal pentru mîntuire, măreţ din toate punctele de vedere, Cel care îşi construieşte casa pe stîncă, valurile şi apele marii nu o vor putea distruge.Valurile şi apele mării fiind ispitele acestei lumi care vin de la vrăjmaşul diavol. În închisoare Valeriu şi-a construit temelia credinţei în ,,stînca care este Dumnezeu” şi pe care puterile iadului nu o pot birui.A fost un far care luminează numai în direcţia Iisus Hristos, a fost un bun dascăl şi a dat o educaţie religioasă surorilor de sînge şi celor din închisoare.A murit răpus de tuberculoză pentru că a daruit streptomicina care îl salva, păstorului evreu Wumbrandt, iar apoi şi-a profeţit moartea.Mircea Vulcănescu a fost un alt mărturisitor care a murit jertfindu-se pentru aproapele, a dormit pe ciment iar un tînăr firav a folosit corpul domnului Mircea pe post de pat. Între aceşti marturisitori amintim pe părinţii Arsenie Papacioc, Arsenie Boca, Gheorghe Calciu Dumitreasa (care nu era preot în perioada detenţiei), Ilie Lăcătuşu, Sandu Tudor, multi alţi preoţi şi monahi.Şi mulţi alţi mărturisitori pe care îi rog să mă ierte că nu le-am pomenit numele. Ar trebui ca acesti mărturisitori să fie canonizati, dacă noi oamenii vom tăcea atunci pietrele vor striga în locul nostru. Sfinţii mărturisitori de la Aiud sunt pildă vie, de netăgăduit pentru noi creştinii, un exemplu de viaţă şi mari făcători de minuni.

Idolii din viata noastra

 

Idolii au existat de cand lumea, ei luand forme dintre cele mai diferite. A fi idolatru inseamna a cinsti si a iubi un lucru sau o persoana mai mult decat pe Dumnezeu. Idolii din viata noastra ne despart de Dumnezeu. Pentru a nu cadea deci din dreapta credinta si pentru a nu pierde harul Duhului Sfant, suntem datori a nu sluji idolilor din jurul nostru.

Inca dintru inceput, Dumnezeu a poruncit oamenilor, zicand: "Eu sunt Domnul Dumnezeul tau, Care te-a scos din pamantul Egiptului si din casa robiei. Sa nu ai alti dumnezei afara de Mine! Sa nu-ti faci chip cioplit si nici un fel de asemanare a nici unui lucru din cate sunt in cer, sus, si din cate sunt pe pamant, jos, si din cate sunt in apele de sub pamant! Sa nu te inchini lor, nici sa le slujesti lor" (Iesire 20, 1-5).

Idolii moderni nu mai sunt atat "chipuri cioplite" in lemn sau piatra, cat "chipuri cioplite" in mintea noastra, idoli, pe cat de ascunsi, pe atat de vatamatori. Precum vom vedea mai departe, aproape orice lucru din viata noastra poate deveni idol, daca omul nu se raporteaza la el cu dreptate si in Adevar.

Idolii au existat de cand lumea

Gandind ca poate fi ca Dumnezeu, fara ajutorul Aceluia insa, ingerul a cazut din cer ca un fulger, devenind diavol; odata cazut, el s-a inrait in chip desavarsit, cautand in continuare sa devina un dumnezeu (idol) caruia sa i se slujeasca. In rautatea lui, diavolul nu cunoaste limite, astfel ca, dupa ce l-a scos pe om din rai si a inrobit lumea, el a sporit relele; trimitand asupra omului nenumarate duhuri necurate, diavolul l-a facut pe om sa slujeasca patimilor, adica lui, incepatorului rautatii si tatalui minciunii.

Inchinarea la idoli este totuna cu cinstirea diavolului, in moduri dintre cele mai diverse. Idolii sunt chipuri ala pacatelor care au ajuns sa inrobeasca lumea; diavolul a inlocuit desfatarile cele dumnezeiesti cu satisfacerea poftelor trupesti, carora omul a juns sa le aduca jertfe nenumarate; fiecare patima isi are idolul ei, iar fiecare idol este un diavol; cand omul a inceput sa slujeasca pacatelor (diavolilor), acestea l-au rasplatit cu singura rasplata pe care o aveau la indemana, cu suferinta si cu moartea.

Cazut fiind, inima omului s-a impietrit, iar mintea s-a intunecat si mai mult, el ajungand sa se conduca numai dupa ratiunea celor vazute, aflate si ele sub influenta duhurilor celor necurate. "Zicand ca sunt intelepti, au ajuns nebuni. Si au schimbat slava lui Dumnezeu Celui nestricacios cu asemanarea chipului omului celui stricacios si al pasarilor si al celor cu patru picioare si al taratoarelor" (Romani 1, 22-23).

Prin ratiunea lor, neluminata de Dumnezeu, multi oameni au ajuns sa rataceasca pana si prin unele lucruri nerele in sine, precum stiintele si artele. Descoperirile facute de om in natura inconjuratoare s-au facut adesea prilej de inmultire a pacatelor, prin adancirea in mandrie si satisfacerea poftelor trupesti.

Cand mintea omului a ajuns roaba duhurilor necurate, acestea din urma au pus in ea o intelepciune lumeasca, straina si potrivnica lui Dumnezeu. Astfel, intelepciunea trupeasca s-a facut multora pricina de cadere, acestia ajungand sa-L huleasca pe Dumnezeu, sa-L omoare, iar in cele din urma sa-I nege existenta. "Nimeni sa nu se amageasca. Daca i se pare cuiva, intre voi, ca este intelept in veacul acesta, sa se faca nebun, ca sa fie intelept. Caci intelepciunea lumii acesteia este nebunie inaintea lui Dumnezeu" (I Corinteni 3, 18-19).

Idolii din viata noastra

Idolii moderni sunt mai ales idoli ai mintii noastre intunecate, lipsita de lumina harului lui Dumnezeu. Calitatea de "idol" se acorda oricarui lucru si oricarei persoane care cauta sa-L inlocuiasca pe Dumnezeu in viata noastra. Astfel, pentru ca orice lucru care este mai important decat Dumnezeu pentru noi devine idol, trebuie ca toate gandurile noastre, precum si tot ceea ce facem, sa raportam la Dumnezeu: "Ori de mancati, ori de beti, ori altceva de faceti, toate spre slava lui Dumnezeu sa le faceti" (I Corinteni 10, 31).

Idolii mintii nostre sunt prejudecatile, notiunile gresit definite si imaginile false despre Dumnezeu si despre realitatea inconjuratoare. Toate lucrurile care ajung "idoli moderni", pentru inceput, sunt bune si de folos omului, abia dupa reaua lor intrebuintare, acestea devenind idoli care ne despart de Dumnezeu. Pentru aceasta, trebuie sa luam aminte ca faptele noastre cele firesti sa nu devina unele idolatre.

Pierzand harul lui Dumnezeu, putem avea o atitudine idolatra fata de lucruri precum: bani, confort, lucruri scumpe, imbracaminte, moda, muzica, sport, internet, televizor, mancare, somn, sexualitate; nu doar lucrurile pot sa ne devina idoli, ci si anumite persoane, precum: noi insine, familia noastra, modelele din jurul nostru si chiar insusi Dumnezeu.

Idolii din lucruri

Banii sunt necesari pentru viata de zi cu zi, mai ales la oras, unde toate se cumpara, inclusiv transportul si apa. Astfel, a munci pentru bani este firesc, atata timp cat banii sunt folositi si ei in chip firesc. Cand banii devin insa un scop in sine, banul devine idol. Bunastarea materiala se arata a fi si ea un idol modern, deosebit de viclean si de nemilos, pentru achizitionarea si intretinerea unei case imense sau a unei masini de ultima generatie, omul muncind si adunand bani toata viata.

Mancarea este necesara pentru viata noastra biologica, trupul lipsit de hrana fiind predispus bolii si mortii. Cand mancarea si bautura devin insa centrul vietii noastre, cautand mancaruri dintre cele mai alese si scumpe, precum si bauturi dintre cele mai fine, pana la imbuibare nemaifiind decat un pas, acestea devin idoli. Printr-o preocupare asupra mancarii si a bauturii, mai mult decat asupra sufletului si a lui Dumnezeu, pantecele nostru ne devine idol.

Imbracamintea ne este necesara pentru a ne acoperi trupul, precum si pentru a ne pazi de caldura si de frig. Cand omul se arata insa extrem de preocupat de imbracamintea lui, de cele mai multe ori pentru a iesi in evidenta (haine la moda, haine scumpe), imbracamintea devin idol. Unii slujesc atat de mult acestui idol incat, chiar daca au deja dulapuri pline cu haine, ei nu inceteaza de a cumpara alte si alte haine.

Atat in cazul mancarurilor (multe si scumpe), cat si in cazul hainelor in exces, omul idolatru ii batjocoreste, constient sau nu, pe saracii din jurul sau, care nu au nici mancare, nici imbracaminte.

Internetul prezinta multe avantaje (acces rapid la informatii, comunicare la distanta etc), insa el prezinta si un risc mare de dependenta, ca si televizorul. Astfel, in momentul in care omul ajunge de buna voie sa stea ore intregi, in fiecare zi, inaintea televizorului sau pe internet, acestea devin adevarati idoli care il vrajesc pe om, facandu-l sa uite de Dumnezeu, ori prea obosit spre a-I mai aduce inchinarea cuvenita.

Muzica este buna si folositoare vietii omului, ea fiind prezenta atat in intreaga istorie a manturiii, cat si in ceruri. Chiar si asa, oricat de calitativa si aleasa ar fi muzica, daca omul ajunge sa o asculte neincetat, fie acasa, fie pe drum (in casti), fie la serviciu, aceasta devine un idol.

Sportul este un lucru bun, atata timp cat il relaxeaza pe om si ii intareste trupul, asemenea unei munci fizice. Cand din cauza unui sport insa, omul ajunge sa nu mai aibe timp de lucrurile mai inalte ale vietii, precum viata duhovniceasca, familie, studii, serviciu, acel sport devine un idol.

Somnul este un dar al lui Dumnezeu, odihna trupeasca fiind foarte necesara vietii noastre. Cand omul ajunge insa sa doarma fara masura, somnul devine un idol, ca orice lucru care este instrainat de rostul lui firesc. Somnul in exces atrage dupa sine patimi precum nepasarea, indiferenta si lenea. "Precum usa se suceste in balama, tot asa si lenesul in patul lui" (Proverbe 26, 14).

Idolii din persoane

Fiecare om este atat de valoros, incat Dumnezeu il pretuieste mai mult decat pe toti ceilalti la un loc. "Care om dintre voi, avand o suta de oi si pierzand din ele una, nu lasa pe cele nouazeci si noua in pustie si se duce dupa cea pierduta, pana ce o gaseste? Si gasind-o, o pune pe umerii sai, bucurandu-se; si sosind acasa, cheama prietenii si vecinii, zicandu-le: Bucurati-va cu mine, ca am gasit oaia cea pierduta. Zic voua: Ca asa si in cer va fi mai multa bucurie pentru un pacatos care se pocaieste, decat pentru nouazeci si noua de drepti, care n-au nevoie de pocainta" (Luca 15, 4-7).

Indepartat de Dumnezeu, omul ajunge rob si slujitor intelepciunii lumesti, devenind astfel propriul sau idol. Omul cazut a ajuns sa se vada pe sine dumnezeu, precum l-a mintit inca dintru inceput diavolul, zicand: "Vi se vor deschide ochii si veti fi ca Dumnezeu, cunoscand binele si raul" (Facere, 3, 5). Omul modern ajunge sa se adore pe sine sub chipul lui Dumnezeu. Aceasta intelepciune, potrivnica Adevarului, este o indracire a mintii, omul ajungand sa traiasca intr-o continua minciuna fata de sine, fata de aproapele si fata de lumea inconjuratoare.

Oricat de valorosi am fi inaintea lui Dumnezeu, nu avem voie sa ne vedem mai valorosi decat oricare om de langa noi, binestiind ca in aproapele se ascunde Hristos. Cand ajungem sa fim extrem de preocupati de imaginea noastra in fata celorlalti, ne facem din noi idoli. Aceasta atitudine idolatra se manifesta in patimi precum mandria, egoismul, egocentrismul, narcisismul, dorinta de a fi laudati si slaviti, mania, ura si toate celelalte patimi sociale. Omul care se idolatrizeaza pe sine insusi devine atat de mandru incat nu mai poate sta nici macar de vorba cu cei din jurul lui, fara a primi de la aceia lauda.

Familia noastra este, in cele mai multe cazuri, unul dintre darurile cele mai de pret facute noua de Dumnezeu. Cand mama este deosebita, tatal nu supara cu nimic familia, iar fratii sunt apropiati in iubire, avem toate sansele sa fim inselati de diavol, facand din familia proprie un idol, aceasta putand chiar sa ne desparta de Dumnezeu; acelasi lucru este valabil si in cazul in care ne casatorim, cand sotul (sotia) este iubitor, iar copiii sunt odihnitori: "Cel ce iubeste pe tata ori pe mama mai mult decat pe Mine, nu este vrednic de Mine; cel ce iubeste pe fiu ori pe fiica mai mult decat pe Mine, nu este vrednic de Mine" (Matei 10, 37).

Modelele pe care omul si le alege in viata ajung insa cel mai adesea idolii sai. Un cantaret sau o formatie, un sportiv, o persoana publica sau o ruda devine idol atunci cand mintea si inima omului face din ea un model de atins, adesea uitand de glasul lui Dumnezeu, care ne cheama spre asemanarea cu El, iar nu cu un om de rand, adesea si plin de patimi. Nici macar din sfinti sa nu facem idoli, binestiind ca acestia s-au asemanat lui Dumnezeu, iar nu altcuiva. Sfintii raman sfinti atata timp cat ne conduc spre Dumnezeu. Model desavarsit pentru fiecare om trebuie sa ramana Mantuitorul Iisus Hrisos, care ne indeamna staruitor, zicand: "Invatati-va de la Mine, ca sunt bland si smerit cu inima si veti gasi odihna sufletelor voastre" (Matei 11, 29).

Nici macar Dumnezeu nu trebuie sa fie pentru noi idol, infatisand fata de Acesta o atitudine idolatra. El devine idol in viata noastra atunci cand ne raportam la El numai din interes, pentru a dobandi cele dorite, ori din frica. "Cine a facut un dumnezeu si a turnat un idol, fara sa traga un folos din aceasta?" (Isaia 44, 10). Precum vedem, intr-o inchinare idolatra, inchinatorul aduce inchinarea idolului pentru ca mai apoi sa obtina anumite foloase. In momentul in care ajungem sa ne inchinam lui Dumnezeu doar pentru ceea ce ne ofera sau ne poate oferi, avem fata de El o atitudine idolatra.

De asemenea, Dumnezeu devine idol atunci cand Il blocam in concepte si in idei statice, anulandu-i adevarata existenta, care este una tainica si de nepatruns. In aceasta privinta, Sfantul Grigorie de Nyssa spune: "Orice concept format pentru a incerca sa atinga si sa defineasca natura dumnezeiasca nu reuseste decat sa construiasca un idol al lui Dumnezeu, si nicidecum sa-l cunoasca."

Sa ne lepadam de idolii mintii !

"Sa ne schimbam deci inima, sa ne schimbam cugetele, iubitii mei, mintile, sa ne lepadam de idolii mintii, sa ne lepadam de prejudecati, sa ne lepadam de ignoranta, de nestiinta, sa ne lepadam de erezii si de toate ratacirile, pentru ca mintea noastra trebuie sa aiba un anumit rost: trebuie sa inseteze dupa adevar si sa ajunga, aceasta minte a noastra, asa cum au facut Sfintii Parinti, sa contemple tainele credintei."