Pacatele injuraturilor

PĂCATUL ÎNJURĂTURILOR

Asistam cândva la un fapt deosebit de grav. Niste părinti foarte tineri se amuzau de copilasul lor care avea 4 ani, si pe care îl învătaseră să dea diavolului, să înjure. Copilul vorbind gângav, când înjura părea atât de amuzant, încât producea râsete celor care-l ascultau. Câtă inresponsabilitate la acei părinti! în loc să-l învete pe copil a se feri să pomenească numele satanei, deoarece numele satanei este cel mai nociv nume, ei dimpotrivă, indirect si involuntar, îi faceau cel mai mare rău copilului. De asemenea am observat acest obicei rău la foarte multi oameni: să înjure, să dea diavolului orice lucru, să dea diavolului casa, masa, animalele, copiii, hainele, gospodăria, tot ce le apare în fată. Dând diavolului pe cineva sau ceva, tu îi doresti răul. În loc să zici să fie al lui Dumnezeu lucrul respectiv, adică să aibă parte de Dumnezeu, tu însuti îl închini satanei. O foarte mare iresponsabilitate există la cei care înjură si pomenesc numele satanei! Numele diavolului contine cel mai mare rău, o puternică doză de energie negativă, contine râul în sine, contine pe diavol care este izvorul răului. Or, cel care rosteste zilnic numele diavolului nu face altceva decât să-l cheme pe satana în sufletul, în inima si mintea lui. Trebuie să alegem: ori chemăm pe Dumnezeu zilnic prin rugăciune si prin pomenirea Numelui Său; care este izvorul binelui, binele în sine si pozitivul prin excelentă, ori pe satana cu tot răul lui. Vom da răspuns în ziua Judecătii pentru fiecare cuvânt pe care 1-am rostit în viată (Matei 12, 36). Să ne ferim în toată viata noastră a spune cuvinte rele si dimpotrivă, să rostim cât mai multe cuvinte ziditoare de suflet după cuvântul Sântului Pavel care spune: „Din gura noastră să nu iasă nici un cuvânt rău, ci numai ce este bun, spre zidirea cea de trebuintă, ca să dea har celor ce ascultă" (Efes. 4, 29).

PĂCATUL NECREDINTEI

Foarte multi oameni, datorită unor mari necazuri pe care le au în viată si lipsei de experientă si practică bisericească, cad în necredintă sau, mai mult, unii chiar ajung la sinucidere. Pentru o persoană care nu crede în existenta lui Dumnezeu, viata nu are sens. Este foarte greu când cineva excelează în această atitudine de respingere a bunătătii divine. Sunt momente si momente în viată. Ispita satanei îi împinge pe unii să nu mai creadă în Dumnezeu. Bine ar fi să se întoarcă, să-i lumineze Dumnezeu si să-si observe păcatul. Bunul Dumnezeu, în orice moment, ca un părinte asteaptă să ne întoarcem si să-i recunoastem paternitatea. Cei care îmbătrânesc în necredintă sunt de compătimit. Credinta este un reazem, un sprijin, o sperantă, un ajutor efectiv pe care-1 simti doar dacă nu-i alterată simtirea, este un sens al vietii noastre pământesti. Ce rost ar mai avea viata noastră, ce rost ar mai avea ratiunea noastră care ne face să fim stăpânitori ai acestei lumi dacă nu credem în Dumnezeu?! Necredinta în Dumnezeu este o autoîntunecare, o autoîndobitocire. Animalul nu are minte, însă omul o are si nu o valorifică cum spune psalmistul David: „Omul, în cinste fiind, n-a priceput si s-a alăturat dobitoaceler celor fără de minte" (Ps. 48, 12). Aceasta este dorinta lui să se asemene animalelor celor care nu au minte. Toată viata trebuie să luptăm cu gândul ce ne vine referitor la necredinta în Dumnezeu si să-l alungăm. La acest păcat al necredintei ajung cei ce nu au o educatie religioasă din copilărie, cei care nu au un exemplu de credintă în familie (părinti necredinciosi sau indiferenti), cei care nu au nici o tangentă cu Tainele Bisericii etc.